ANCA, La Multi Ani si multa putere in continuare!

Uneori se intampla sa cunosti oameni minunati, sa te misti printre ei, sa ai anumite legaturi dar sa nu ii descoperi cu adevarat, iar apoi se intampla ceva si atunci toate superficialitatile se sparg in mii de bucati si se recompun intr-un pod de conexiune sufleteasca deosebita, ajungi sa ii descoperi, sa vezi cine sunt de fapt, sa ti se ia un val de pe ochi... de cele mai multe ori insa doar atunci ajung si ei sa se descopere pe ei insisi, sa isi cunoasca limite noi si puteri nebanuite, iar acest "boom" din pacate in cele mai multe cazuri se numeste SUFERINTA.

Iar in spectrul extrem de larg al suferintelor umane cred ca cele mai crancene sunt cele ale unui parinte de copil bolnav, am trecut prin multe la viata mea inclusiv pierderea unui parinte in copilarie, insa de cand sunt mama mi-am reconsiderat enorm ierarhia suferintelor si a prioritatilor. Iar pentru mine parintii de copii bolnavi care se zbat  si fac lucruri care pentru majoritatea dintre noi par franturi de filme SF sunt un fel de "supraoameni". Ei trec cumva peste limitele fizice obisnuite, psihice sau materiale, intind totul ca pe un elastic, se intind pe ei insisi pana in punctul de rupere si de fiecare data mai ramane putin de intins, de tras, de facut, de sperat, de rugat...Nu mi-a fost dat pana acum sa cunosc personal astfel de oameni, pana cand colega mea  Anca Tiplea  a inceput un nou capitol al existentei ei prin nasterea lui Tudor, bebelusul curajos si cu pofta de viata care nu se da batut, dar care a venit pe lume cu jumatate de inimioara. Ce pot sa spun este ca Anca nu mai este acelasi om de acum 1 an, asta stie si ea, insa se intampla ceva fantastic in acesti oameni, ei ajung cumva sa fie un sprijin si pentru ceilalti, un motor, un izvor de inspiratie si apoi iti dai seama ca Dumnezeu nu face nimic la intamplare... M-am intalnit cu Anca weekendul trecut cand a venit acasa de langa Tudor prima data dupa 215 zile de stat in spital neintrerupt, pentru ca celalalt copil al ei incepea scoala si trebuia sa fie langa el (pana atunci Vlady era cel care facea vizite la Viena jumatatii celeilalte a familiei), cu ideea ca trebuie sa o incurajez, sa ii ridic moralul, m-am pregatit sufleteste pentru intalnire si m-am dus cu inima stransa, stiam partial prin cate a trecut in aceste 7 luni si ceva...dar am ajuns sa plec de la aceasta intalnire eu incurajata, am vazut o femeie cu o putere si tarie si dragoste de copilul ei greu de descris in cuvinte, pentru care medicina si aparatura medicala nu mai au nici un secret, care in ciuda suferintei interioare si a problemelor multiple prin care a trecut cu Tudor (infract, stop respirator, diverse septicemii, etc), si-a pastrat cumva puterea de a zambi celorlalti si de a vedea mereu speranta din clipa sau episodul urmator al vietii, un om care in mijlocul furtunii si disperarii L-a intalnit pe Dumnezeu, un om pentru care 48 de ore de nesomn sunt normale, iar 3 ore de somn pe noapte ceva obisnuit, pentru ca trebuie mereu sa fie pe faza si vigilenta pentru orice schimbare minora in starea copiluluisi cu o putere de reactie extraordinara in cazul unor urgente.
Sunt multe de spus, cuvintele imi  sunt neincapatoare pentru ceea ce imi doresc sa exprim, pot spune doar  ca asa cum stiu ca nimic nu e la voia intamplarii in viata asa stie si Anca acum, stiu ca va lupta in continuare pana la ultima picatura de rabdare, vointa, resursa, lacrima pentru a-l aduce acasa pe Tudor sanatos si cu o inima intreaga!
Anca ma bucur ca esti prietena mea si multumesc lui Dumnezeu ca te-a ales sa fii mamica lui Tudor!
Chiar daca nu poate vorbi Tudor vrea sa iti zica ca esti centrul vietii lui si te iubeste mai mult decat poti tu sa concepi in inima ta si te va iubi si iti va multumi toata viata pentru sacrificiul tau!